EVANGHELIA UNIFICATĂ

ProlegÓmene şi motivaţie

EVANGHELIA, alias VESTEA BUNĂ A MÂNTUIRII NEAMULUI OMENESC, a emanat de la DUMNEZEU TATĂL şi a fost adusă oamenilor, pe Pământ, cu preţul vieţii, de către Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Această VESTE BUNĂ a fost desemnată de Sfântul Evanghelist Marcu, în versiunea Evangheliei ce-i poartă numele, cu denumirea de "EVANGHELIA LUI DUMNEZEU", după cum este scris: "După ce a fost închis Ioan, Iisus a venit în Galileea şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu" (Marcu 1.14). (Vezi şi: Romani Cap. I; Romani 15.16; II Cor. 11.7; I Tes. 2.2,8,9; I Pet.4.17).

Evanghelia lui Dumnezeu este unică şi unitară în planul ontic (al Fiinţei). Forma sub care o cunoaştem noi în planul gnozic, al cunoaşterii omeneşti, rezidă în cele patru versiuni canonice (după Matei, Marcu, Luca şi Ioan), precum şi în vreo 50 de versiuni apocrife. Deci dacă Evanghelia este unică şi unitară în planul ontic, socotesc că tot aşa trebuie să fie şi în planul gnozic. Acesta este motivul pentru care am purces la unificarea celor patru versiuni canonice ale Evangheliei.

Dumnezeu-Cuvântul S-a întrupat în urmă cu două milenii în persoana Domnului Iisus Hristos pentru a aduce pe pământ din partea Tatălui ceresc EVANGHELIA, adică Vestea Bună a mântuirii neamului omenesc.

Dar, întrucât Fiul lui Dumnezeu n-a lăsat nimic scris de mâna Sa, sarcina de a consemna pentru generaţiile viitoare această Veste Bună a rămas în grija oamenilor. Însă oamenii, în calitatea lor de fiinţe pământeşti limitate, nu s-au priceput să facă dumnezeiasca lucrare aşa cum se cuvine, ci au consemnat în scris EVANGHELIA în peste cincizeci de versiuni diferite, mai mult sau mai puţin divergente, ceea ce a avut ca efect imediat spargerea unităţii de credinţă prin apariţia ereziilor, împotriva cărora înşişi sfinţii apostoli au declanşat o luptă acerbă pe vremea cât s-au mai aflat în viaţă.

Dar neghina, odată semănată, n-a mai putut fi smulsă din grâu, aşa că schismele şi sectele religioase au proliferat ulterior odată cu vărsările de sânge, în prezent numărul sectelor depăşind cifra de 1200. Paradoxul este că fiecare dintre ele pretinde a fi singura deţinătoare a adevărului adevărat/a adevăratei credinţe, ceea ce nu este nici posibil, nici adevărat.

Chilie în epoca primară

Biserica Primară, aceea aflată în stare de prigoană în primele trei veacuri ale Erei Creştine, era pe deplin conştientă de necesitatea vitală a punerii în circulaţie a unei singure Evanghelii Standard, care să răspundă cerinţei de unitarietate a mesajului divin, spre a se evita pericolul de divizare a credinţei/ de fărâmiţare a Bisericii. Acest deziderat emană din ideea că unicitatea şi unitarietatea lui Dumnezeu-Cuvântul, manifestată în Planul Ontic/al Fiinţei, trebuie să se regăsească şi în planul gnozic/al cunoaşterii omeneşti, orice neconcordanţă între cele două planuri având consecinţe nefaste pentru destinul religios al omului.

Elaborarea Evangheliei Standard n-a fost posibilă în condiţiile social-istorice nefavorabile din primul secol al Erei Creştine, iar în secolul al II-lea d. Hr. singurele surse de informare care puteau să mai servească acestui scop au fost cele peste cincizeci de versiuni ale Evangheliei aflate în circulaţie, martorii direcţi ai dumnezeieştilor evenimente trecând între timp în alt plan al existenţei. "Diatessaron"-ul lui Tatian, făcut public în anul 160 d. Hr., reprezintă prima încercare de armonizare a versiunilor după Matei, Marcu, Luca şi Ioan ale Evangheliei. Această lucrare a circulat în limbile greacă şi siriană până la începutul secolului al V-lea d. Hr.

Unificarea celor patru versiuni amintite ale Evangheliei se dovedeşte a fi o operaţie extrem de dificilă (personal am lucrat la această unificare timp de 20 ani şi, dacă n-aş fi beneficiat de harul lui Dumnezeu şi de ajutorul unui computer, nu mi-ar fi fost suficiente şapte vieţi la rând pentru a finaliza lucrarea). Aşa că, odată cu trecerea timpului, ieşeau în evidenţă tot mai multe deficienţe / scăpări / omisiuni involuntare ale Diatessaron-ului, motiv pentru care Conciliul de la Cartagina din anul 397 d. Hr. a canonizat ca insuflate de Dumnezeu doar cele patru versiuni amintite ale Evangheliei, nu şi Diatessaron-ul lui Tatian, iar în anul 411 d. Hr., Rabbula, episcop de Edessa, a decis retragerea definitivă a acestuia, în circulaţie rămânând oficial doar cele patru versiuni canonice, numite şi "Cele Separate".

Chilie în epoca actuală

Din păcate, după încetarea prigoanei Bisericii, respectiv după proclamarea creştinismului ca religie oficială/de stat de către împăratul Constantin cel Mare în anul 313 d. Hr, contrariile şi-au schimbat locurile: odată cu Diatessaron-ul lui Tatian, Biserica a aruncat la coşul de gunoi şi idealul de unicitate/unitarietate al Evangheliei şi al credinţei. Căci de acum înainte episcopii au început să fie preocupaţi cu precădere doar de lupta pentru putere şi înavuţire, preocupările spirituale trecând pe locul doi sau pe niciunul. Intoleranţa/bigotismul/ fanatismul religios al celor ce s-au supranumit urmaşi sau locţiitori ai lui Hristos pe pământ a crescut atât de mult încât aceştia credeau că aduc un serviciu lui Dumnezeu dacă îi denunţă ca eretici şi-i ard pe rug, ucigându-i în chinuri groaznice, în Numele lui Dumnezeu, pe cei care îndrăzneau să militeze, în măsura priceperii lor, pentru unicitatea, unitarietatea şi autenticitatea credinţei. Aşa ceva Hristos n-a făcut. Şi nici Sfinţii Apostoli.

De atunci până în zilele noastre destinul Evangheliei Unificate s-a zbătut neputincios între fălcile cleştelui unei deveniri dominată de tendinţe antagonice/ contrare, după cum urmează:

Refacerea unităţii de credinţă a Bisericii nu mai prezenta interes din momentul în care oficialii religioşi au început să slujească la doi stăpâni (lui Mamona şi lui Dumnezeu), aşa că aceştia au lăsat lucrurile să dăinuiască veşnic în starea în care le-a aşezat vremelnic episcopul Rabbula. În consecinţă, demersurile adepţilor ideii de unicitate şi unitarietate a credinţei/a Evangheliei, aflaţi de acum în opoziţie, au eşuat de fiecare dată în faţa atitudinii conservatoare a celor aflaţi la putere. Conservatorii îi ridiculizau pe cei ce militau pentru dezosificarea spiritului, spunând despre dânşii că vor să împace patru oameni (Matei, Marcu, Luca şi Ioan) care nu s-au certat niciodată.

Atunci au intrat în scenă raţionaliştii, cei care trec totul prin filtrul propriei gândiri. Căci dacă Biserica Oficială n-a binevoit să sesizeze cât de mare era răul pe care îl aducea Bisericii lui Hristos multitudinea Evangheliilor ce a dus la fărâmiţarea credinţei, Dumnezeu a îngăduit, ca pedeapsă, producerea unui rău şi mai mare, după cum urmează. Raţionaliştii, aplicând metoda comparatistă asupra celor patru versiuni canonice ale Evangheliei, au descoperit că evangheliştii "s-au certat", de fapt, rău între ei, atunci când, de exemplu, Matei, scriind genealogia Domnului Iisus Hristos, enumeră de la Avraam până la Mesia 42 generaţii de oameni, în timp ce Luca enumeră 56 generaţii, ceea ce crează mari dificultăţi în stabilirea cronologiei anumitor evenimente biblice. Sau atunci când, în versiunea după Marcu, se afirmă că Iisus, în timp ce-Şi instruia ucenicii, le-a zis să nu ia cu ei pe cale, când merg să propovăduiască Evanghelia, nici pâine, nici traistă, nici bani la cingătoare, ci numai toiag (Mc. 6.8), pe când, în versiunea după Matei, le-a zis să nu ia cu ei nici măcar toiag (Mt. 10. 10). Această antiloghie este foarte gravă, dualizând dogmatic mesajul evanghelic, dacă se are în vedere că, de o parte, Domnul Iisus Hristos le-a poruncit ucenicilor Săi să meargă în toată lumea şi să propovăduiască Evanghelia la orice făptură (Mc.16.15), iar de altă parte, în Biblie, cuvântul “toiag” semnifică autoritatea/puterea lui Dumnezeu (Evr. 1. 8).

Cum este, deci, mai bine: ca acela care merge să propovăduiască Evanghelia să-şi ia cu sine toiagul, adică să fie însoţit de puterea lui Dumnezeu, sau nu? Faptul că cei ce au mers în lume să propovăduiască Evanghelia la orice făptură au urmat preponderent îndemnul din Evanghelia după Matei şi nu pe cel din Evanghelia după Marcu ne oferă azi un bilanţ dezastruos al muncii de evanghelizare a lumii: în prezent, după două mii de ani, de abia 1,3 miliarde de oameni din cele cca 6,5 miliarde care populează Terra (adică 20%) sunt declarate creştine.

Şi lista cu exemple de neconcordanţe între cele patru Evanghelii, reliefate prin metoda comparatistă, este mai lungă, dar mă opresc aici, lăsând în seama cititorului căutarea/găsirea lor.

Dezamăgirea raţionaliştilor a fost totală când au întâlnit astfel de contradicţii ireconciliabile în sânul Cuvântului lui Dumnezeu, adică acolo unde se aşteptau să întâlnească perfecţiunea. “Nu este, oare, suficient că lumea materială este plină de disonanţe care ne fac viaţa şi aşa destul de grea? Trebuie, oare, ca asemenea antiloghii să fie întâlnite chiar şi în sânul Cuvântului lui Dumnezeu?”, au exclamat aceştia.

Raţionaliştii şi-au “depăşit” teribila criză cognitivă în baza următorului raţionament: Dacă toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu (II. Tim. 3.16), este de la sine înţeles că aceasta trebuie să aibă caracter unitar, să fie, adică, lipsită de contradicţii interne, întrucât nu se poate concepe existenţa unui Dumnezeu dizarmonic, care să insufle o Scriptură incoerentă. Ori depistarea a numeroase disonanţe/antiloghii în sânul Scripturii denotă că: a) Ori Scriptura nu este insuflată de Dumnezeu, ci este emanaţia unor minţi omeneşti bolnave, ori b) Dumnezeu nu există, pentru că, dacă ar exista, Scriptura insuflată de El ar trebui să fie coerentă.

Rădăcina gnoseologică a regretabilei erori de gândire comise de raţionalişti îşi află sorgintea în faptul că aceştia n-au ţinut seama de faptul că Sfânta Scriptură n-a fost consemnată în scris prin dicteu divin sau prin scriere automată, ci oamenii au fost aceia care au viciat mesajul divin, trecându-l prin filtrul propriei lor gândiri.

Consecinţele istorice ale concluziei raţionaliştilor au fost, însă, catastrofale în planul gnozic: ele au dus la apostazie/la negarea mesajului biblic şi a existenţei lui Dumnezeu, respectiv la înlocuirea credinţei în Dumnezeu cu ideologia materialist-ateist-ştiinţifică, ce a fost aşezată mai târziu la baza construirii orânduirii socialist-comuniste, proces care nu numai că a cauzat suprimarea fizică/moartea a zeci şi sute de milioane de opozanţi în puşcării, lagăre de exterminare şi războaie, dar, ceea ce este mult mai grav, a provocat moartea spirituală a zeci şi sute de milioane de oameni care au aderat la concepţia ateistă asupra lumii.

Iată, deci, cum au “ajutat" liderii religioşi care slujeau la doi stăpâni Biserica neveghetoare să se prăbuşească, precum Lucifer, din Înaltul în care fusese aşezată iniţial de Dumnezeu, în Abisul urâciunilor şi neputinţelor omeneşti.

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI, TRAIAN BĂSESCU, LA CANONIZAREA

MITROPOLITULUI ANDREI ŞAGUNA

În prezent Biserica parcurge etapa evolutivă în care fiul risipitor începe să conştientizeze atât greşeala săvârşită cât şi necesitatea întoarcerii cu pocăinţă la Tatăl ceresc. În acest sens Biserica a început să întreprindă unele demersuri timide de reconciliere între facţiunile sale în vederea refacerii unităţii de credinţă potrivit dezideratului divin "Un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez" (Efes. 4.5), ce anima în urmă cu două milenii Biserica Apostolică Primară.

Viaţa a demonstrat însă că refacerea unităţii de credinţă este, dacă nu imposibilă, cel puţin extrem de dificil de realizat, în condiţiile în care Biserica îşi închipuie că această refacere trebuie să decurgă în conformitate cu un plan conceput de oameni (de liderii religioşi ai lumii creştine), adică în chip văzut, dovadă fiind faptul că toate negocierile întreprinse în acest scop pe parcursul ultimelor două mii de ani au eşuat.

Motivul acestui eşec rezidă în eterna ceartă pentru şefie dintre principalele facţiuni ale Bisericii, reminescenţă ancestrală a păcatului primordial, sămânţa discordiei fiind semănată de cel rău în inima ucenicilor lui Hristos încă de pe vremea când aceştia umblau împreună cu Mântuitorul pe pământ. Pe întregul parcurs al celor două mii de ani care s-au scurs de atunci până în prezent, Biserica Catolică şi-a motivat pretenţia de supremaţie asupra Bisericii universale uzând de argumentul că atât Biserica Ortodoxă, cât şi Biserica Protestantă şi Neoprotestantă, cu întreaga sa constelaţie de confesiuni şi secte religioase, trebuie să se grupeze în jurul scaunului episcopal instalat la Roma în primul veac al Erei Creştine de către Sfântul Apostol Petru, în calitatea sa de “cel dintâi ucenic al Domnului Iisus Hristos”, conf. Mat. 10.2.

Se pare că va mai curge încă multă apă pe Dunăre până ce Biserica va înţelege, în sfârşit, că Hristos nu Şi-a chemat/nu Şi-a rânduit Biserica spre şefie, ca să I se slujească, ci a chemat-o pentru slujire şi jertfire de sine. Va mai trece încă mult timp până ce Biserica va înţelege că refacerea unităţii de credinţă nu se va face după planul conceput şi negociat de liderii religioşi ai lumii creştine, ci va decurge "după planul pe care Dumnezeu l-a alcătuit în Sine Însuşi ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-Unul, în Hristos, toate cele din ceruri şi de pe pământ" (Efes. 1.9,10).

Planul pe care l-a alcătuit Dumnezeu în Sine Însuşi, de a-Şi uni iarăşi într-Unul, în Hristos, toate cele din ceruri şi de pe pământ, a fost dezvăluit de către Domnul Iisus Hristos la cererea fariseilor, vrăjmaşii Săi de moarte, conf. Luca 17.20,21: “Şi fiind întrebat de farisei când va veni Impărăţia lui Dumnezeu, El le-a răspuns: Impărăţia lui Dumnezeu nu vine în chip văzut. Nu se va zice: “Iat-o aici”, sau: “Iat-o acolo!” Că, iată, Impărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”.

Aşadar, potrivit planului dumnezeiesc, refacerea unităţii de credinţă/alias venirea Împărăţiei lui Dumnezeu nu se va face în chip văzut, debutând într-o anumită zonă geografică limitată a Terrei, cum ar fi Roma, sau România, sau Rusia, sau Ierusalim etc, ci va avea caracter simultan şi universal: ea va reprezenta Marea Mutaţie în gândire ce se va produce instantaneu în momentul ales de Dumnezeu înlăuntrul credincioşilor (în inima, în cugetul, în sufletul/în spiritul acestora), ca o consecinţă directă a elevării viitoare a fiinţei umane pe un plan superior de cunoaştere a lui Dumnezeu.

Întrebat de ucenicii Săi când se va întâmpla acest eveniment de importanţă capitală pentru destinul religios al omului, Domnul Iisus Hristos le-a dat următorul răspuns: “Despre ziua sau ceasul acela nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (conf. Mt. 24.36, Mc. 13.32), de aceea “Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa (Fapte 1.7).

Între timp, liderii religioşi ai lumii nu vor renunţa la ideea fixă potrivit căreia refacerea unităţii de credinţă în sânul Bisericii trebuie să decurgă în conformitate cu planul elaborat de ei înşişi. Aşa va apărea Antihristul final, care se va proclama pe sine Dumnezeu, se va slăvi pe sine mai presus de toţi dumnezeii şi se va aşeza pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu (Daniel 11.36-45).

În concluzie, dorinţa exacerbată a unora spre şefie şi refuzul justificat teologic de a accepta şefia respectivă din partea altora, dublat de teama pierderii anumitor privilegii, este un impediment major care va amâna sine die producerea acestui eveniment de importanţă capitală în îmbunătăţirea omului.

Împotrivitorul ştie (şi de o parte şi de alta) că unificarea/ armonizarea Evangheliei n-aduce nici un deserviciu Bisericii lui Hristos, dimpotrivă, poate să aducă o contribuţie majoră la înlăturarea cauzelor dezbinărilor de până acum. Ori tocmai de această eliminare a cauzelor dezbinărilor se teme împotrivitorul, căci interesul lui este menţinerea dezbinării, nu înlăturarea ei, pentru a-şi putea păstra în continuare privilegiile de care s-a bucurat până acum.

Referitor la statutul Evangheliei Unificate, precizez că aceasta nu anulează dreptul la existenţă al celor patru versiuni canonice (după Matei, Marcu, Luca şi Ioan), acestea păstrând, în planul gnozic, rolul de surse sau izvoare de reconstituire a Celei dintâi. Este motivul pentru care cele patru sunt (re)publicate aici împreună cu Evanghelia Unificată.

Şi dacă Tatian n-a beneficiat de un computer care să-l ajute la operaţia de unificare/armonizare a textelor, în zilele noastre aceasta minunată invenţie a minţii omeneşti ne permite să verificăm ca să nu se piardă nici o slovă, cirtă sau iotă din textele originare, spre a nu se altera în vreun fel mesajul divin.

În demersurile de reconstituire a Evangheliei Unificate a Domnului Iisus Hristos, atât cât mi-a stat în putinţă, am procedat după cum urmează:

- am avut în vedere fidelitatea cât mai deplină faţă de manuscrisele originale antice ale Evangheliei, pornind de la principiul că Unica şi Unitara Evanghelie Cerească se poate reconstitui numai de pe o poziţie situată obligatoriu deasupra oricărei forme de gândire omenească schismatică, eretică sau sectară, întrucât acestea pretind, fiecare în parte, a fi singurele deţinătoare ale Adevărului, ceea ce nu este nici posibil, nici adevărat (nu pot să existe concomitent mai multe Adevăruri referitoare la unul şi acelaşi Subiect);

- operaţia de unificare/armonizare a textului celor patru “separate” a decurs utilizând concomitent următoarele trei instrumente/criterii cumulative: 1) cel al înţelesului contextual al întregii Scripturi (2 Pet. 1.20,21); 2) cel al economiei de cuvinte şi 3) cel al frumuseţii formei de exprimare literară (Apoc. 10.9).

În consecinţă, antiloghiile dintre cele patru versiuni canonice ale Evangheliei (după Matei, Marcu, Luca şi Ioan) au fost rezolvate/eliminate în EVANGHELIA UNIFICATĂ fie prin luarea în consideraţia a înţelesului contextual al întregii Scripturi, fie prin acceptarea punctului de vedere al majorităţii evangheliştilor, singura antiloghie rămasă nerezolvată fiind cea privitoare la cartea neamului lui Iisus Hristos, redată diferit de Matei (1.1-17) şi Luca (3.23-38);

- s-au recuperat anumite arhaisme, care exprimă nu doar culoarea şi parfumul epocii antice în care a trăit Mântuitorul, ci, mai ales, sensul exact al Cuvântului rostit de Acesta; (înţelegerea arhaismelor de către cititorii obişnuiţi ar necesita un dicţionar explicativ în anexă);

- s-a reactualizat traducerea în limba română, avându-se în vedere evoluţia rapidă şi inexorabilă a limbii, cu precizarea că pronumele referitoare la Persoana Fiului lui Dumnezeu s-au scris fie cu literă mare, fie cu literă mică, în funcţie de calitatea şi atitudinea personajelor care le-au rostit;

- părţile de text care se regăsesc doar în manuscrisele antice târzii au fost tipărite cu caractere italice; ele au fost adăugate pentru a da sens traducerii;

- singurele imixtiuni în textele originale constau în noua numerotare a capitolelor şi a versetelor impusă de operaţia de îmbinare armonică a celor patru versiuni canonice ale Evangheliei, precum şi în elaborarea de titluri pentru capitole, adăugiri care nu există în manuscrisele timpurii ale Evangheliei: cititorul poate face abstracţie de ele, dacă doreşte. S-au operat aceste adăugiri doar din dorinţa de se face mai accesibilă Evanghelia Unificată înţelegerii omeneşti;

- concordanţa dintre numărul capitolelor şi al versetelor din cele patru versiuni ale Evangheliei şi numărul capitolelor şi al versetelor din Evanghelia Unificată este redată în Tabelul de Concordanţă de la sfârşitul lucrării.

Celor ce îmi reproşează că subsemnatul n-aş fi îndreptăţit să scriu o asemenea Lucrare Sfântă întrucât nu sunt nici Sfânt, nici Prea Sfânt, nici Înalt Prea Sfânt, ci sunt o persoană laică, adică păcătoasă, le răspund că nu sunt responsabil de alegerea pe care a făcut-o Dumnezeu. În adevăr, n-am înţeles nici eu prea bine de ce m-o fi ales Dumnezeu tocmai pe mine să redactez Evanghelia Unificată, când sunt alţii incomparabil mai vrednici decât mine.

Erau mulţi preoţi/arhierei, cărturari/intelectuali şi farisei în urmă cu 2.000 de ani în Israel şi totuşi Domnul Iisus Hristos nu Şi-a ales ucenicii din rândul acestora, ci a preferat oameni simpli din popor, mulţi dintre ei analfabeţi, cărora le-a spus, printre altele: “Fericiţi cei săraci în duh, că a lor este Împărăţia cerurilor!” De ce o fi procedat Domnul Iisus Hristos astfel? Ulterior Dumnezeu mi-a descoperit că sintagma “săraci în duh” se referă tocmai la oamenii simpli din popor, pentru că aceştia sunt lipsiţi de idei preconcepute/nu sunt îndoctrinaţi cu dogme religioase străine de adevărul divin, propovăduite în înaltele şcoli teologice. Ori Mântuitorul tocmai de asemenea ogoare curate avea nevoie spre a-Şi semăna sămânţa, pentru ca aceasta să aducă roadă bogată.

Este cunoscut că arhiereii, fariseii, intelectualii şi bătrânii poporului din vremea aceea n-au crezut/n-au putut să fie mântuiţi tocmai din cauză că, fiind prea închistaţi în dogmele/tradiţiile lor religioase, nu erau receptivi la nou.

"Tăria lor la cerbicie" a fost atât de mare încât nu numai că au respins Evanghelia, ci L-au suprimat chiar fizic/L-au răstignit pe cruce pe Dumnezeul întrupat, aşa încât Acesta a adus Evanghelia din cerurile Tatălui luminilor şi a dăruit-o lumii cu preţul propriei Sale vieţi.

De la publicarea primei ediţii a Evangheliei Unificate în anul 1998 şi până în prezent, unii ca aceştia s-au grăbit, ca o repetare a Istoriei, să respingă şi această versiune radical îmbunătăţită a Diatessaron-ului lui Tatian, crezând că astfel vor aduce un serviciu lui Dumnezeu. Ei răstignesc, astfel, a doua oară pe Hristos pentru ei înşişi, spre pierzarea sufletului lor.

În ce priveşte Evanghelia Unificată, precizez că Aceasta nu este lucrarea mea, ci este lucrarea Domnului: El are dreptul de Autor asupra ei. Eu n-am nici un merit, nu revendic nici un drept, n-am fost decât instrumentul/servul netrebnic de care Domnul S-a folosit întru scrierea Ei.

Şi, întrucât lucrarea n-a fost scrisă prin dicteu divin sau prin scriere automată, ci a fost trecută prin filtrul propriei mele gândiri, sunt conştient de faptul că ea nu este desăvârşită, desăvârşit fiind doar Cuvântul lui Dumnezeu, Care locuieşte în Planul Ontic, al Fiinţei. În consecinţă, la perfectarea ei este invitată Biserica lui Hristos de pretutindeni, cu cereri de rugăciune şi post.

În Numele Mântuitorului nostru, donez această lucrare Bisericii lui Hristos de pretutindeni prin publicare pe Internet, spre folosinţă la serviciile divine şi la studiu individual sau colectiv. Fie ca această lucrare să fie binecuvântată de Dumnezeu şi de oameni, spre a servi la creşterea credinţei pe pământ!

N. Kreis

P. S. Prezenta Motivaţie şi prolegomenă la Evanghelia Unificată, publicată prima oară pe http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA- AGERO/CULTURA/Evanghelia%20Sinoptica %20de%20Nicolae%20Kreis.pdf , a fost revizuită şi îmbunătăţită de autor în luna mai, anul 2011 d. Hr. Pozele ilustrative au fost preluate de pe blogurile:

http://www.vavivov.com/art.php?id=280.

http://www.gandul.info/news/galerie-foto-traian-basescu-la-canonizarea-mitropolitului-andrei-saguna-8918602